pinocchio

o lume de marionete. aproape toate stricate, cu piese de imprumut luate de la alte papusi, care ar fi fost intregi acum daca nu le-am fi lasat noi nepereche atunci cand am considerat ca ne sade bine cu putinul imprumutat.
si sforile…. mult prea vechi unele, nasc jocuri dezlanate si lenese. jucand mereu acelasi teatru, sforile se uzeaza si se subtiaza, mereu in acelasi loc, mereu la aceeasi miscare si se rup exact inainte sa cada cortina, lasand in vazul spectatorilor – marionete stricate la randul lor – mormanul de piese alandala, de imprumut, prinse fie la nimereala si-n graba, fie pictate cu dibacie. dar cat de bun sa fie pictorul sa recreeze nuantele intiparite in trupul unei alte papusi, sa treaca dintr-o simpla miscare de pensula viata uneia pe trupul alteia?
si stand acolo, in mijlocul propriei piese, cu sforile rupte, cu papusarul prea sus ca sa ne poata ajuta, cum sa ne mai ridicam? cu ce priviri sa scaldam fata uimita a celui care ne priveste singur din primul rand? care maini sa mai opreasca din zbor speranta celui care, stiindu-se nepereche, a restituit partile imprumutate impins de la spate de certitudinea ca si-a gasit pereche o marioneta cu stele in ochi si fulgi de nea in par?… o marioneta de la care nimeni nu a plecat vreodata cu nimic, pentru ca ea ii e pereche. si pentru ca o inima poate sa bata si pentru doi.
dar vaaiii… ce nevoie ar avea o marioneta de inima? si cu ce suflet sa visam asa de sus?
mai bine, sa ne scaldam in roua dimineata, iar seara culorile vor fi ca noi, caci luna se pricepe de minune sa puna umbre suave unde cariile au tocat deja pana`n abis lemnul putred.