pinocchio

o lume de marionete. aproape toate stricate, cu piese de imprumut luate de la alte papusi, care ar fi fost intregi acum daca nu le-am fi lasat noi nepereche atunci cand am considerat ca ne sade bine cu putinul imprumutat.
si sforile…. mult prea vechi unele, nasc jocuri dezlanate si lenese. jucand mereu acelasi teatru, sforile se uzeaza si se subtiaza, mereu in acelasi loc, mereu la aceeasi miscare si se rup exact inainte sa cada cortina, lasand in vazul spectatorilor – marionete stricate la randul lor – mormanul de piese alandala, de imprumut, prinse fie la nimereala si-n graba, fie pictate cu dibacie. dar cat de bun sa fie pictorul sa recreeze nuantele intiparite in trupul unei alte papusi, sa treaca dintr-o simpla miscare de pensula viata uneia pe trupul alteia?
si stand acolo, in mijlocul propriei piese, cu sforile rupte, cu papusarul prea sus ca sa ne poata ajuta, cum sa ne mai ridicam? cu ce priviri sa scaldam fata uimita a celui care ne priveste singur din primul rand? care maini sa mai opreasca din zbor speranta celui care, stiindu-se nepereche, a restituit partile imprumutate impins de la spate de certitudinea ca si-a gasit pereche o marioneta cu stele in ochi si fulgi de nea in par?… o marioneta de la care nimeni nu a plecat vreodata cu nimic, pentru ca ea ii e pereche. si pentru ca o inima poate sa bata si pentru doi.
dar vaaiii… ce nevoie ar avea o marioneta de inima? si cu ce suflet sa visam asa de sus?
mai bine, sa ne scaldam in roua dimineata, iar seara culorile vor fi ca noi, caci luna se pricepe de minune sa puna umbre suave unde cariile au tocat deja pana`n abis lemnul putred.

memento

in departarile de-argint
doar pasarile albe mint,
bieti pescarusi,de timp ucisi,
fantome stravezii pe ceru-nalt,
scurgandu-se in ochi piezis.
tot urca, urca, si-apoi cad,
prin aeru-mbacsit si cald:
sperante mari cu aripi moi
calatorind spre ziua de apoi.

dupa care s-a trezit….

ardem ca jaraticul, mocnit sau cu flacari inalte, sub fierbinteala sarutarilor, in caldura imbratisarilor, in nopti prea scurte si prea pline, lasam rasuflari de viata pe buze straine ce se intredeschid doar atat cat sa le primeasca, dar nu suficient cat sa imbrace iubirea in cuvinte… alunecam spre trupuri straine, dar dragi, ne confundam cu ele, le pictam cu vise rotunde de “impreuna” ca sa ni le facem casa, caci trupurile noastre nu ne mai apartin; sunt tot ale lor, ale celor carora le picuram farame de suflet in ochii intredeschisi. si nu ne dam seama ca buzele lor nu se vor deschide vreodata suficient de mult cat sa ne lase din viata lor, ca ochii lor sunt mereu intredeschisi pentru ca in spatele pleoapelor mijesc altfel de vise, cu alte trupuri ca si casa, cu alte maini pictand iubiri din alt pamant.
ne prefacem incet in scrum usor si gri de tigara, pentru ca ne mistuie doruri si nazuinte, pentru ca murim cate putin cu fiecare sarut, privire, respiratie, cu fiecare clipa cand ne tinem de mana. ne risipim. pentru ca avem impresia ca iubirea chiar e nobila si ne salveaza… si ii salveaza si pe cei pe care ii pictam cu ea de sus pana jos, din afara inauntru si dinauntru pana la cer. si ardem toate sperantele si amorurile pana la filtru si ramanem cu gustul amar si prafuit al nimicului ce ni se intinde din palmele deschise pana in strafundul ochilor inchisi spre neant.
si-n gustul amar se ineaca toate. si toate imprumuta acelasi miros infect de sfarsit de lume si inceput de nimic.
dupa care… ne trezim…. din viata in pustiul de a nu exista pentru ca, in fond, ce alta existenta mai intensa cunoastem decat cea in care iubim pana la filtru?