little poem

It`s getting dark in this little heart of mine.

The sun is drowning in a glass of wine.

The stars are little sparks of light.

It`s getting dark; just hold me tight.

fragrance from a honeysuckle

the world has your smell.

the cool evening air sifting through the open window bears memories of distant summer nights. memories of us lying in the whispers of the full moon, in the whispers of our blood running frantic through our veins.

crickets singing in the darkness, underneath the big stars, the only light when the moon is new, the only shimmer in your dark, in my dark dreams.

the smell of cold rain upon the hot city streets, the simmer of the concrete underneath the big rain drops, the tremble in our bodies as we listened to the rain singing on the rooftop of your balcony.

ravenheart

cand mi`am venit in fire, am realizat ca uitasem incotro sa`mi indrept privirea ca sa numar stele, uitasem cum sa ascult greierii in noptile calde de mai, unde cresc flori gingase si albe care miros a vise de copil, cum suna marea si ce placere zace in noptile cu luna plina si fluturi in stomac. a trecut ceva vreme de atunci. si inca mai am gust nisipos de celula sapata adanc in pamant sterp, in decenii de urlet mocnit dincolo de zabrele de gheata, cu aripi smulse, pene albe si ofilite in tarana intunecata. gust de seceta, de gri spalat in lacrimi. inca ma dor ochii in fata curcubeielor mari si pline, in fata fluturilor moi, inca tresar sub murmurul ploii de vara pe iarba incinsa de soare. lumina rece a diminetii mi se pare stinghera pe sub pleoapele adormite.
ma infiora atingerea calda a mainilor tale inainte sa mi se topeasca visele in zi si trupul sa mi se materializeze in realitate.

hyperion

Privirea-ti dogorind a astru-ntunecat,

In ratacire oarba prin ceruri de cobalt,

Arzand in noapte singur, cu visu-ngemanat.

Alunecam fatal unul spre celalalt.

Si cerul de august ploua cu stele fierbinti

In ochii pustii, pe umerii obositi.

In jarul din sufletul tomnatic, ce arde mocnit

Se simte dogoare de astru, ce trupu- a rascolit.

pinocchio

o lume de marionete. aproape toate stricate, cu piese de imprumut luate de la alte papusi, care ar fi fost intregi acum daca nu le-am fi lasat noi nepereche atunci cand am considerat ca ne sade bine cu putinul imprumutat.
si sforile…. mult prea vechi unele, nasc jocuri dezlanate si lenese. jucand mereu acelasi teatru, sforile se uzeaza si se subtiaza, mereu in acelasi loc, mereu la aceeasi miscare si se rup exact inainte sa cada cortina, lasand in vazul spectatorilor – marionete stricate la randul lor – mormanul de piese alandala, de imprumut, prinse fie la nimereala si-n graba, fie pictate cu dibacie. dar cat de bun sa fie pictorul sa recreeze nuantele intiparite in trupul unei alte papusi, sa treaca dintr-o simpla miscare de pensula viata uneia pe trupul alteia?
si stand acolo, in mijlocul propriei piese, cu sforile rupte, cu papusarul prea sus ca sa ne poata ajuta, cum sa ne mai ridicam? cu ce priviri sa scaldam fata uimita a celui care ne priveste singur din primul rand? care maini sa mai opreasca din zbor speranta celui care, stiindu-se nepereche, a restituit partile imprumutate impins de la spate de certitudinea ca si-a gasit pereche o marioneta cu stele in ochi si fulgi de nea in par?… o marioneta de la care nimeni nu a plecat vreodata cu nimic, pentru ca ea ii e pereche. si pentru ca o inima poate sa bata si pentru doi.
dar vaaiii… ce nevoie ar avea o marioneta de inima? si cu ce suflet sa visam asa de sus?
mai bine, sa ne scaldam in roua dimineata, iar seara culorile vor fi ca noi, caci luna se pricepe de minune sa puna umbre suave unde cariile au tocat deja pana`n abis lemnul putred.

dupa care s-a trezit….

ardem ca jaraticul, mocnit sau cu flacari inalte, sub fierbinteala sarutarilor, in caldura imbratisarilor, in nopti prea scurte si prea pline, lasam rasuflari de viata pe buze straine ce se intredeschid doar atat cat sa le primeasca, dar nu suficient cat sa imbrace iubirea in cuvinte… alunecam spre trupuri straine, dar dragi, ne confundam cu ele, le pictam cu vise rotunde de “impreuna” ca sa ni le facem casa, caci trupurile noastre nu ne mai apartin; sunt tot ale lor, ale celor carora le picuram farame de suflet in ochii intredeschisi. si nu ne dam seama ca buzele lor nu se vor deschide vreodata suficient de mult cat sa ne lase din viata lor, ca ochii lor sunt mereu intredeschisi pentru ca in spatele pleoapelor mijesc altfel de vise, cu alte trupuri ca si casa, cu alte maini pictand iubiri din alt pamant.
ne prefacem incet in scrum usor si gri de tigara, pentru ca ne mistuie doruri si nazuinte, pentru ca murim cate putin cu fiecare sarut, privire, respiratie, cu fiecare clipa cand ne tinem de mana. ne risipim. pentru ca avem impresia ca iubirea chiar e nobila si ne salveaza… si ii salveaza si pe cei pe care ii pictam cu ea de sus pana jos, din afara inauntru si dinauntru pana la cer. si ardem toate sperantele si amorurile pana la filtru si ramanem cu gustul amar si prafuit al nimicului ce ni se intinde din palmele deschise pana in strafundul ochilor inchisi spre neant.
si-n gustul amar se ineaca toate. si toate imprumuta acelasi miros infect de sfarsit de lume si inceput de nimic.
dupa care… ne trezim…. din viata in pustiul de a nu exista pentru ca, in fond, ce alta existenta mai intensa cunoastem decat cea in care iubim pana la filtru?

innoptare

Prin noaptea neagra
doar pisica
Imi toarce gandurile rar,
Prin blana-i deasa si funebra
Se pierde orice sens de clar.

In trupul impartit in doua
Si-apoi in alte jumatati
Nu mai e loc de luna noua,
Sunt rafturile pline toate
De vechi fotografii si carti.

dor copt pe vatra

viscoleste-mi in sufletul tarziu
zapezile prea albe si nervoase,
cazute-n noptile geroase
cu luna galbena-mpaiata.
intreaba cum de-s inca viu
cand trupul tau de miere si cenusa
nu-mi trece, iubire, dincoace de usa.
intreaba-te cum de vorbesti cu mine,
caci eu sunt mort,
de cand dorul de ochii de cafea
mi se prelinge-n vene,
ca ploaia rece-n cort.
si frunzele-asternute rosii-n toamna
sunt toate adormite sub zapada.
si-afara crivatul ma cheama
catre tacerea pamantie, grea
caci nu-i silaba care sa se-auda
daca nu e nascuta-n vocea ta.

poem in doi

alternate title – “la dublu”
coautor – good friend Damned Ghost http://forlorncaress.blogspot.com/

E intunericul din vale
Care strabate orice cale,
E o lumina de-o culoare;
De un albastru oarecare, jucaus
Precum e firea unui pescarus.

Si pescarusul, cu aripile-ntinse-n zare,
Strabate marile ce plang de dor.
Pe valurile reci, frematatoare,
Spre trupu-ti cald de somn cobor.

Si-ti simt atingerea fierbinte
Pe pieptul meu pustiu;
Mi-e dor de zambetul ironic
Si visul tau canonic,
De-un curcubeu la rasarit
Si ochii tai la asfintit…

De ploaia rece-n miez de noapte,
De bulevardul gri al garii,

Impresurat de soapte sparte,
De ochii de cafea din noptile pustii.

De haosul la care nu luam parte,
De geamatul launtric, a frunzelor de-agava;
Si spinii de la nord de Luna
Care te-mping spre o furtuna,
De insomniile barfitoare
A vant de moarte, clevetitoare…