little poem

It`s getting dark in this little heart of mine.

The sun is drowning in a glass of wine.

The stars are little sparks of light.

It`s getting dark; just hold me tight.

dupa care s-a trezit….

ardem ca jaraticul, mocnit sau cu flacari inalte, sub fierbinteala sarutarilor, in caldura imbratisarilor, in nopti prea scurte si prea pline, lasam rasuflari de viata pe buze straine ce se intredeschid doar atat cat sa le primeasca, dar nu suficient cat sa imbrace iubirea in cuvinte… alunecam spre trupuri straine, dar dragi, ne confundam cu ele, le pictam cu vise rotunde de “impreuna” ca sa ni le facem casa, caci trupurile noastre nu ne mai apartin; sunt tot ale lor, ale celor carora le picuram farame de suflet in ochii intredeschisi. si nu ne dam seama ca buzele lor nu se vor deschide vreodata suficient de mult cat sa ne lase din viata lor, ca ochii lor sunt mereu intredeschisi pentru ca in spatele pleoapelor mijesc altfel de vise, cu alte trupuri ca si casa, cu alte maini pictand iubiri din alt pamant.
ne prefacem incet in scrum usor si gri de tigara, pentru ca ne mistuie doruri si nazuinte, pentru ca murim cate putin cu fiecare sarut, privire, respiratie, cu fiecare clipa cand ne tinem de mana. ne risipim. pentru ca avem impresia ca iubirea chiar e nobila si ne salveaza… si ii salveaza si pe cei pe care ii pictam cu ea de sus pana jos, din afara inauntru si dinauntru pana la cer. si ardem toate sperantele si amorurile pana la filtru si ramanem cu gustul amar si prafuit al nimicului ce ni se intinde din palmele deschise pana in strafundul ochilor inchisi spre neant.
si-n gustul amar se ineaca toate. si toate imprumuta acelasi miros infect de sfarsit de lume si inceput de nimic.
dupa care… ne trezim…. din viata in pustiul de a nu exista pentru ca, in fond, ce alta existenta mai intensa cunoastem decat cea in care iubim pana la filtru?

innoptare

Prin noaptea neagra
doar pisica
Imi toarce gandurile rar,
Prin blana-i deasa si funebra
Se pierde orice sens de clar.

In trupul impartit in doua
Si-apoi in alte jumatati
Nu mai e loc de luna noua,
Sunt rafturile pline toate
De vechi fotografii si carti.

dor copt pe vatra

viscoleste-mi in sufletul tarziu
zapezile prea albe si nervoase,
cazute-n noptile geroase
cu luna galbena-mpaiata.
intreaba cum de-s inca viu
cand trupul tau de miere si cenusa
nu-mi trece, iubire, dincoace de usa.
intreaba-te cum de vorbesti cu mine,
caci eu sunt mort,
de cand dorul de ochii de cafea
mi se prelinge-n vene,
ca ploaia rece-n cort.
si frunzele-asternute rosii-n toamna
sunt toate adormite sub zapada.
si-afara crivatul ma cheama
catre tacerea pamantie, grea
caci nu-i silaba care sa se-auda
daca nu e nascuta-n vocea ta.

perviligium mortis

Cand cuvintele cad si se sparg in doua de marginea ascutita a neputintei de mai mult…. Cand sangereaza aceleasi taceri acute si de`o parte si de alta… cand sub praful adunat pe poze inca lumineaza zambete, aceleasi din visele de dimineata… cui sa`i dai toate lacrimile sa ti le pastreze pana o sa le poti arunca de pe obrajii fierbinti in vant?
Cine sa`ti stranga dimineata pe roua toata durerea din somn ca sa poti sa deschizi ochii limpezi la trezire?
Cui sa`i spui ca nu te mai doare sa stii ca nu te mai poti intoarce pentru ca ti`ai scrijelit singur in trup interdictia de a suferi?
Sinucigasii nu au dreptul sa mai planga dupa ce si`au dat sufletul hrana himerelor, lasand mana iubirii sa cada pe langa trupul amortit, intr`o noapte rece, undeva unde se aud trenuri plecand.

poem in doi

alternate title – “la dublu”
coautor – good friend Damned Ghost http://forlorncaress.blogspot.com/

E intunericul din vale
Care strabate orice cale,
E o lumina de-o culoare;
De un albastru oarecare, jucaus
Precum e firea unui pescarus.

Si pescarusul, cu aripile-ntinse-n zare,
Strabate marile ce plang de dor.
Pe valurile reci, frematatoare,
Spre trupu-ti cald de somn cobor.

Si-ti simt atingerea fierbinte
Pe pieptul meu pustiu;
Mi-e dor de zambetul ironic
Si visul tau canonic,
De-un curcubeu la rasarit
Si ochii tai la asfintit…

De ploaia rece-n miez de noapte,
De bulevardul gri al garii,

Impresurat de soapte sparte,
De ochii de cafea din noptile pustii.

De haosul la care nu luam parte,
De geamatul launtric, a frunzelor de-agava;
Si spinii de la nord de Luna
Care te-mping spre o furtuna,
De insomniile barfitoare
A vant de moarte, clevetitoare…

whatever tomorrow brings, i`ll be there…

privirea confuza de somnul nestatornic de peste noapte fixeaza patul nefacut. patul care a uitat forma trupului tau, dar care pastreaza inca o vaga umbra a somnului tau. o vaga umbra a viselor agitate. umbra care mi se strecoara in corp in fiecare noapte, care-mi cutreiera visele lipsite de sens, dar pline de dor.
camera inca nu a avut timp sa se satureze de parfumul tau si totusi il simt la fiecare miscare, ca si cand s-ar undui afara din peretii albi de creta.
ferestrele sunt pictate de privirile tale de cafea, pijamalele pastreaza caldura palmelor tale. in fiecare noapte adorm pe partea dreapta, asteptand sa se materializeze respiratia ta usoara pe locul gol din fata ochilor mei. dar pe marginea patului doarme doar pisica, torcand firav si oftand obosita din cand in cand.
she feels the emptiness too…
whatever tomorrow brings, i`ll be there…. with open arms and open eyes… along with that shadow of yours….

de toamna..

Era funebru-n plina toamna,
Mi-erau ochii arzand larg deschisi,
Cand vantul negru, intinzand o gheara,
Mi-nfipse-n pleoape scrum incins.

Cenusa fada picura otravitoare-n iris,
scurgandu-se uscat pana in mine,
iar ochii-mi devenira de un gri inchis,
gonind in intuneric tot sufletul de maine.

je t`aime encore…

“Ouvre sur moi tes yeux si tristes et si tendres,
Miroirs de mon étoile, asiles éclairés,
Tes yeux plus solennels de se voir adorés,
Temples où le silence est le secret d’entendre.

Quelle île nous conçut des strophes de la mer?
Onde où l’onde s’enroule à la houle d’une onde,
Les vagues de nos soirs expirent sur le monde
Et regonflent en nous leurs eaux couleur de chair.

Un souffle d’île heureuse et de santal soulève
Tes cheveux, innombrables ailes, et nous fuit
De la nuit à la rose, arôme, dans la nuit,
Par delà ton sein double et pur, Delphes du rêve.

Parle. Ta voix s’incline avec ta bouche. Un dieu
Lui murmure les mots de la mélancolie
Hâtive d’être aimée autant qu’elle est jolie
Et qui dans les ferveurs sent frémir les adieux.

Ta voix, c’est le soupir d’une enfance perdue.
C’est ta fragilité qui vibre de mourir.
C’est ta chair qui, toujours plus fière de fleurir,
Toujours se croit dans l’ombre à demi descendue.

Enlaçons-nous. Le vent vertigineux des jours
Arrache la corolle avant la feuille morte.
Le vent qui tourne autour de la vie et l’emporte
Sans vaincre nos désirs peut rompre nos amours.

Et s’il veut nous ravir à la vertu d’éclore,
Que nous restera-t-il de ce jour surhumain?
La fièvre du front lourd, trop lourd pour une main,
Et le songe, qui meurt brusquement à l’aurore.”
-p. louys

here`s for tomorrow

cu cat ajungi mai tarziu in viata cuiva, cu atat mai putine vise gasesti. cu atat mai putina dragoste, cu atat mai putine sperante, cu atat mai putine saruturi si imbratisari cu atat mai putin. cu atat mai putina incredere in ceva mai bun, cu atat mai mult spatiu gol sau bantuit de amintiri gri. cu atat mai multe regrete si cu atat mai multa teama.

…cu cat ajungi mai tarziu in viata cuiva, cu atat mai putin viitor gasesti acolo.